Asigurarea misiunilor spatiale
In timpul fabricarii aparatului cosmic, mijloacele de lansare, echipamentele, materialele utile, mijloacele de transport si alte elemente necesare programului spatial sunt supuse riscurilor care sunt acoperite de tipurile traditionale de asigurare.
In timpul etapei de prelansare aparatele cosmice si mijloacele de lansare sunt supuse unor riscuri specifice datorita faptului ca echipamentele relativ usoare sunt expuse unor efecte termice, mecanice si altor efecte nocive. Este foarte ridicat riscul in timpul asamblarii/andocarii aparatului cosmic cu mijloacele de lansare precum si in timpul instalarii rachetelor purtatoare pe rampa de lansare si alimentarea acestora cu un volum mare de combustibil extrem de inflamabil si de periculos, inclusiv si pentru mediul inconjurator.
In contractul de asigurare etapa lansarii de obicei este definita ca intervalul de timp de la pornirea motorului mijloacelor de lansare (comanda "touch-lift") pana la proiectarea navetei spatiale pe orbita geostationara sau traiectoria prestabilita/aterizarea aparatului cosmic sau a capsulei, cand proiectarea pe orbita nu este prevazuta de programul spatial si poate include si etapele testului de control si etapa initiala (garantata) de exploatare a sistemului de incarcatura utila.
In perioada de lansare pe orbita tranzitorie aparatele cosmice sunt expuse la cele mai mari riscuri: riscul distrugerii fizice, abaterea de la orbita prestabilita care nu poate fi reglata fara a utiliza un volum semnificativ din capacitatea mecanica a motoarelor de manevrare a aparatului si reducerea corespunzatoare a timpului de functionare a acestuia.
Exista si alte riscuri de distrugere sau deterioare a incarcaturii cosmice, cum ar fi: rezultatul accelerarii rapide, diferente de presiune, tulburari acustice, efectele socurilor fortei de frecare, de caldura si de radiatie. Pana in prezent au fost semnalate si multe cazuri care ar putea crea pagube semnificative tertelor persoane.
Un astfel de exemplu - caderea treptei a doua a rachetei-purtatoare americane Saturn V, cu greutatea de 22 tone. Caderea a avut loc in ianuarie 1975 in partea estica a Oceanului Atlantic in sectorul Insulelor Azore. Al doilea exemplu - caderea resturilor laboratorului spatial American SkyLab cu o greutate totala de 80 de tone pe coasta de vest a Australiei in iulie 1990. Fragmente din statia orbitala rusa Salyut-7 scoasa din expoatare au cazut pe teritoriul Argentinei.
Iar unul din satelitii rusi din seria "Kosmos" care a cazut pe teritoriul Canadei a contaminat o zona semnificativa cu substante radioactive. In ianuarie-februarie 1999, au deraiat de pe orbita si au ars in straturile dense ale amtosferei Pamantului doi sateliti rusesti de comunicatie din seria Molniya, satelitul de recunoastere marina "Kosmos - 2335" si satelitul de radiocomunicatie "RC-18".
La inceputul anului 1999 a avut aloc accidentul rachetei-purtatoare "Zenit-2" din programul spatial GlobalStar. In rezultatul acestui accident compania de asigurari "Megaruss" a platit daune provocate de accident in valoare de 5.01 milioane USD "pentru distrugerea rachetei" si 4 milioane de ruble (echivalent a 190.000 USD) conform contractului de raspundere in relatiile cu terti - republicii Hakasia si Altai care au suferit pierderi materiale ca urmare a caderii pe teritoriul lor a fragmentelor rachetei.
Toate cazurile de mai sus confirma necesitatea de asigurare de raspundere civila in relatia cu tertii in cazul producerii unor pagube materiale si de sanatate tertilor cauzate de catre aparatele cosmice.
In conformitate cu principiile de baza ale dreptului international cosmic, raspunderea fata de terti este determinata in primul rand de legislatia tarii pe teritoriul careia s-a inregistrat paguba.
Pentru depasirea unor litigii juridice Organizatia Natiunilor Unite a elaborat o serie de reguli speciale in vederea raspunderii fata de terti, care se regasesc in articolul 7 al Tratatului privind Principiile care Guverneaza Activitatile Statelor in Utilizarea si Explorarea Statiului Cosmic, Inclusiv a Lunii si a Celorlalte Corpuri Cosmice, care a intrat in vigoare la 30 august 1967 (In continuare "Conventia").
Conform Conventiei, fiecare stat semnatar de pe teritoriul sau de pe baza aerospatiala caruia se efectueaza lansarea aparatului cosmic este raspunzator pe plan international pentru prejudiciul cauzat de astfel de aparate sau componente ale acestuia pe Pamant,in spatiul aerian sau cosmic, inclusiv a Lunii si altor corpuri ceresti catre alte state semnatare ale Conventiei, persoanelor sale fizice sau juridice.
Conform Conventie statul semnatar care efectueaza lansari in spatiu sau statele participante la un program spatial comun sau organizatiile interguvernamentale internationale care desfasoara activitati spatiale sunt responsabile pentru orice prejudiciu cauzat pe suprafata terestra, in spatiul aerian si pe corpurile ceresti, inclusiv pe suprafata Lunii, daca prejudiciul este cauzat din vina guvernului, organizatiilor interguvernamentale sau reprezentantii acestora.
In cazul in care se produce o distrugere/deterioare a aparatelor spatiale de catre alte aparate spatiale in spatiu, altul decat suprafata pamantului, vinovatul despagubeste dauna doar daca dauna nu este cauzata de o grava neglijenta sau ca rezultatul unor acte intentionate sau rezultatul inactiunii a partii pagubite reprezentate de guverne, organizatii interguvernamentale sau reprezentanti acestora.
Pentru a facilita identificarea aparatelor spatiale fiecare stat cu putere de lansare in spatiu este obligata sa inregistreze aparatul lansat in spatiul cosmic in conformitate cu Conventia Despre Inregistrarea Aparatelor Lansate in Spatiul Cosmic.
Pana la incheierea contractului de asigurare asiguratorul trebuie sa obtina de la asigurat imformatii amanuntite despre circumstantele care au un rol major in evaluarea riscurilor. Pe baza acestor informatii asiguratorul poate elebora programul de asigurare de care are nevoie asiguratul si in acelasi timp sa evalueze riscurile si marimea potentialelor prejudicii.
Contractul de asigurare trebuie sa includa neaparat clauza prin care asiguratul are obligatia de a informa asiguratorul despre orice schimbare care poate duce la reevaluarea riscului, in cazul in care au loc astfel de schimbari asiguratul are dreptul de a reanaliza conditiile de asigurare si de a solicita plata unei prime suplimentare daca este cazul. In cazul in care asiguratul nu este de acord cu noile conditii de asigurare sau refuza plata primei suplimentare de asigurare, contractul poate fi reziliat unilateral de catre asigurator cu compensarea primei de asigurare proportional cu durata ramasa de asigurare.
In timpul etapei de prelansare aparatele cosmice si mijloacele de lansare sunt supuse unor riscuri specifice datorita faptului ca echipamentele relativ usoare sunt expuse unor efecte termice, mecanice si altor efecte nocive. Este foarte ridicat riscul in timpul asamblarii/andocarii aparatului cosmic cu mijloacele de lansare precum si in timpul instalarii rachetelor purtatoare pe rampa de lansare si alimentarea acestora cu un volum mare de combustibil extrem de inflamabil si de periculos, inclusiv si pentru mediul inconjurator.
In contractul de asigurare etapa lansarii de obicei este definita ca intervalul de timp de la pornirea motorului mijloacelor de lansare (comanda "touch-lift") pana la proiectarea navetei spatiale pe orbita geostationara sau traiectoria prestabilita/aterizarea aparatului cosmic sau a capsulei, cand proiectarea pe orbita nu este prevazuta de programul spatial si poate include si etapele testului de control si etapa initiala (garantata) de exploatare a sistemului de incarcatura utila.
In perioada de lansare pe orbita tranzitorie aparatele cosmice sunt expuse la cele mai mari riscuri: riscul distrugerii fizice, abaterea de la orbita prestabilita care nu poate fi reglata fara a utiliza un volum semnificativ din capacitatea mecanica a motoarelor de manevrare a aparatului si reducerea corespunzatoare a timpului de functionare a acestuia.
Exista si alte riscuri de distrugere sau deterioare a incarcaturii cosmice, cum ar fi: rezultatul accelerarii rapide, diferente de presiune, tulburari acustice, efectele socurilor fortei de frecare, de caldura si de radiatie. Pana in prezent au fost semnalate si multe cazuri care ar putea crea pagube semnificative tertelor persoane.
Un astfel de exemplu - caderea treptei a doua a rachetei-purtatoare americane Saturn V, cu greutatea de 22 tone. Caderea a avut loc in ianuarie 1975 in partea estica a Oceanului Atlantic in sectorul Insulelor Azore. Al doilea exemplu - caderea resturilor laboratorului spatial American SkyLab cu o greutate totala de 80 de tone pe coasta de vest a Australiei in iulie 1990. Fragmente din statia orbitala rusa Salyut-7 scoasa din expoatare au cazut pe teritoriul Argentinei.
Iar unul din satelitii rusi din seria "Kosmos" care a cazut pe teritoriul Canadei a contaminat o zona semnificativa cu substante radioactive. In ianuarie-februarie 1999, au deraiat de pe orbita si au ars in straturile dense ale amtosferei Pamantului doi sateliti rusesti de comunicatie din seria Molniya, satelitul de recunoastere marina "Kosmos - 2335" si satelitul de radiocomunicatie "RC-18".
La inceputul anului 1999 a avut aloc accidentul rachetei-purtatoare "Zenit-2" din programul spatial GlobalStar. In rezultatul acestui accident compania de asigurari "Megaruss" a platit daune provocate de accident in valoare de 5.01 milioane USD "pentru distrugerea rachetei" si 4 milioane de ruble (echivalent a 190.000 USD) conform contractului de raspundere in relatiile cu terti - republicii Hakasia si Altai care au suferit pierderi materiale ca urmare a caderii pe teritoriul lor a fragmentelor rachetei.
Toate cazurile de mai sus confirma necesitatea de asigurare de raspundere civila in relatia cu tertii in cazul producerii unor pagube materiale si de sanatate tertilor cauzate de catre aparatele cosmice.
In conformitate cu principiile de baza ale dreptului international cosmic, raspunderea fata de terti este determinata in primul rand de legislatia tarii pe teritoriul careia s-a inregistrat paguba.
Pentru depasirea unor litigii juridice Organizatia Natiunilor Unite a elaborat o serie de reguli speciale in vederea raspunderii fata de terti, care se regasesc in articolul 7 al Tratatului privind Principiile care Guverneaza Activitatile Statelor in Utilizarea si Explorarea Statiului Cosmic, Inclusiv a Lunii si a Celorlalte Corpuri Cosmice, care a intrat in vigoare la 30 august 1967 (In continuare "Conventia").
Conform Conventiei, fiecare stat semnatar de pe teritoriul sau de pe baza aerospatiala caruia se efectueaza lansarea aparatului cosmic este raspunzator pe plan international pentru prejudiciul cauzat de astfel de aparate sau componente ale acestuia pe Pamant,in spatiul aerian sau cosmic, inclusiv a Lunii si altor corpuri ceresti catre alte state semnatare ale Conventiei, persoanelor sale fizice sau juridice.
Conform Conventie statul semnatar care efectueaza lansari in spatiu sau statele participante la un program spatial comun sau organizatiile interguvernamentale internationale care desfasoara activitati spatiale sunt responsabile pentru orice prejudiciu cauzat pe suprafata terestra, in spatiul aerian si pe corpurile ceresti, inclusiv pe suprafata Lunii, daca prejudiciul este cauzat din vina guvernului, organizatiilor interguvernamentale sau reprezentantii acestora.
In cazul in care se produce o distrugere/deterioare a aparatelor spatiale de catre alte aparate spatiale in spatiu, altul decat suprafata pamantului, vinovatul despagubeste dauna doar daca dauna nu este cauzata de o grava neglijenta sau ca rezultatul unor acte intentionate sau rezultatul inactiunii a partii pagubite reprezentate de guverne, organizatii interguvernamentale sau reprezentanti acestora.
Pentru a facilita identificarea aparatelor spatiale fiecare stat cu putere de lansare in spatiu este obligata sa inregistreze aparatul lansat in spatiul cosmic in conformitate cu Conventia Despre Inregistrarea Aparatelor Lansate in Spatiul Cosmic.
Pana la incheierea contractului de asigurare asiguratorul trebuie sa obtina de la asigurat imformatii amanuntite despre circumstantele care au un rol major in evaluarea riscurilor. Pe baza acestor informatii asiguratorul poate elebora programul de asigurare de care are nevoie asiguratul si in acelasi timp sa evalueze riscurile si marimea potentialelor prejudicii.
Contractul de asigurare trebuie sa includa neaparat clauza prin care asiguratul are obligatia de a informa asiguratorul despre orice schimbare care poate duce la reevaluarea riscului, in cazul in care au loc astfel de schimbari asiguratul are dreptul de a reanaliza conditiile de asigurare si de a solicita plata unei prime suplimentare daca este cazul. In cazul in care asiguratul nu este de acord cu noile conditii de asigurare sau refuza plata primei suplimentare de asigurare, contractul poate fi reziliat unilateral de catre asigurator cu compensarea primei de asigurare proportional cu durata ramasa de asigurare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu